Ștefan Vasile a fost unul dintre oamenii de bază din apărarea echipei FCM Brașov în anii ’80. Însă începuturile fotbalului le-a trăit la Școala Sportivă Energia, cum se numea Brașovia înainte de 1977. Era perioada când conducerea unității era asigurată de prof. Ioan Voicu Vulcănean, directorul din perioada 1968-1993.
Sub titlul „Școala sportivă Energia, la început de drum”, cunoscutul gazetar brașovean de sport Dan Vintilă scria în Drum Nou (1969), după un an de la înființare: „În orașul Brașov, activitatea sportivă școlară s-a îmbogățit de curând cu o nouă mlădiță, menită a face să înmugurească viitoarele talente ale sportului de performanță. Este vorba de de noua școală sportivă Energia, care întrunește elevii dotați, din cei peste 10.000 cât însumează școlile și liceele de specialitate brașovene”.
Ei bine, acolo în Bartolomeu, Șt. Vasile a prins drag de „sportul rege” sub îndrumarea profesorului Alexandru Muta. „Pe la vreo 11-12 ani m-am dus la fotbal, singur. Că atunci cam pe la vârsta aia te apucai, erai mai măricel, nu ca acum de la 5-6 ani. Mergeam singuri la fotbal, cu cheia de gât, nu ne duceau părinții sau bunicii, cum se întâmplă în zilele noastre”, povestește actualul septuagenar.
Discuția o avem la Filicori Zecchini în Coresi, cafeneaua pe care deseori o frecventează cu prietenul Gheorghe Popa, medicul echipei Sepsi Sfântu Gheorghe, la care, recunoaște cu o oarecare strângere de inimă, având în vedere situația actuală a fotbalului brașovean, merge destul de des. Întâlnirea am avut-o cu o zi mai devreme de 9 octombrie, atunci când și-a sărbătorit intrarea în cel de-al 70-lea an al vieții.
Fost fotbalist și antrenor, actualul pensionar, Fane Vasile urmărește fenomenul fotbalistic. Se bucură de familie și prieteni, își dorește să fie sănătos, ca orice om ajuns la vârsta lui, dar mai ales ca orice fost performer, care are de tras după anii de sacrificii din sport. Pentru că sportivul nu mai e un simplu om, un pieton, când vine vorba de propriul organism, de efortul și caznele la care îl supune prin practicarea fotbalului, în cazul nostru. Iar în ani și ani de antrenamente, meciuri și confruntări cu adversari redutabili, toate astea se adună, lasă urme și dureri, care nu trec nici prin desele drumuri la medic sau farmacie. C-așa-i sportul, cu plăcerile și neplăcerile lui.
Spre finalul întâlnirii, când ni s-a alăturat doctorul Popa, pomenind de adversarii direcți cu care a avut de furcă, sare de la una la alta: „Uite, săptămâna trecută am avut o treabă împreună cu domn doctor și l-am sunat la Craiova pe Sorin Cârțu. Tare mult s-a bucurat când m-a auzit, e cu un an mai mare ca mine. Doamne, ce meciuri aveam cu Craiova! Cu Sorin mă știu de-o viață”.
Bariere la FCM Brașov pentru „Gheata de Aur” a Europei
„Erau atacanți redutabili atunci în fotbalul nostru”, trage aer în piept. Apoi dă curs amintirilor: „Cel mai mult am jucat în centru, ca fundaș, făceam cuplu cu Nelu Naghi, un coleg, un om și un prieten admirabil. Ne-am înțeles foarte bine mereu și pe teren, și în afara lui. Un băiat de te ungi la rană. Bună colaborarea cu Nelu, cu care mă dublam foarte bine, era importantă, mai ales că amândoi nu eram jucători cu talie deosebită. Ajunsesem să ne înțelegem din priviri, să știm unul cum gândește și acționează celălalt. Marcel Goran m-a avansat și în fața apărării, când l-a pus pe Gelu Moldovan în spate, lângă Naghi”.
Era genul de jucător de forță, combativ, care băga materiale, nu glumă, fundaș de fier! Oricine ieșea șifonat din duelurile cu el, nu avea nici mamă, nici tată. Tribunele îl știau ca „Adonis” sau „Prințul”, semn că aspectu-i fizic, cu podoaba capilară inconfundabilă, producea mereu multe suspine.
„Hai să-ți spun un lucru. Atunci, în Divizia A, cam toate echipele aveau câte un jucător valoros, pe la 24-25 de ani, oameni de gol cum li se mai spunea. Uite, de la Bacău, o echipă mai fără pretenții, îmi vine în minte acum Puiu Antohi. Bun atacant! De la Dinamo am jucat contra lui Dudu Georgescu. Dar l-am prins și pe Dumitrache, care apoi la final de carieră s-a dus la Corvinul cu Mircea Lucescu. La Steaua era Pițurcă, la Sportul Studențesc dădeam peste Mircea Sandu și Coraș. Numai unul și unul!
La Craiova și în continuare, când a trecut la Dinamo îl aveam ca adversar pe Cămătaru. «Cami», ce fotbalist, titular la echipa națională, Gheata de Aur a Europei! Cele mai mari clinciuri cu el le aveam, cel mai dificil om direct. Însă îi știam jocul lui și nu-l lăsam să se întoarcă cu fața la poartă, că atunci devenea periculos. Repet, Nelu Naghi mă dubla foarte bine, ne ajutam reciproc extraordinar”.
Ne întoarcem la începuturi. „Jucam fundaș lateral, stânga sau dreapta, ce era nevoie. Mai târziu, la FCM Brașov am ajuns în centru, deja căpătasem și experiență. Știi cum e cu tinerii la început, nu prea îi bagi în centru, să nu-i expui. Îi lași în lateral”, precizează.
Vorbind de valoare, dezvăluie cu plăcere cum unul dintre foștii directori, Radu Țuțuianu (1993-2010) l-a caracterizat, într-un moment aniversar al CSS-ului de lângă Sala Polivalentă, ca „cel mai reușit fotbalist produs de Brașovia”.
Sfatul dat de marele portar Stere Adamache
Vine și cu argumente solide: „Ca junior devenisem un obișnuit al lotului național unde jucau cei născuți ca mine în 1956. Însă, atenție, eram cred singurul de la o Școală sportivă, asta însemna ceva. Restul veneau de la cluburile din Divizia A, alte relații, alte conexiuni. La lot erau de la Craiova portarul Silvică Lung, Balaci, Pițurcă, Ungureanu, Tilihoi, Ilie Bărbulescu era mai mic, din ’57 și Marin Radu II veneau de la Pitești. Portarul «Țețe» Moraru, Gino Iorgulescu sau Dragnea, ce nume, ce jucători…”.
Păstrează viu în memorie sfatul pe care i l-a dat marele portar al Brașovului, Stere Adamache: „M-a văzut la un meci amical pe care l-am jucat cu Școala sportivă la Onești. M-a luat după joc și mi-a zis: «Bravo, puștiule, îmi place de tine. Ține-te de fotbal, c-o să ajungi fotbalist!» Vorbele lui mi-au rămas întipărite în cap”.
Îmi aduc aminte de „Cidul” lui Corneille și celebra replică „Valoarea nu așteaptă numărul anilor”. Am mai întâlnit-o prin presa sportivă de la noi, pe la vechii cronicari. Cam la fel s-a întâmplat și în cazul nostru. Interlocutorul are cuvântul, din nou:
„De la Școala sportivă am trecut direct la seniori, la ICIM în Divizia B. Profesorul Muta, cel care mă crescuse și care ținea mult la mine, era antrenor acolo, la ICIM Brașov și a insistat pentru mine. După dânsul au venit Dinu Mateescu, cu nea Ion Cazan secund. Aveam 16 ani când am ajuns la ICIM și vreo doi ani an jucat ca junior în teren, că așa era regula pe atunci”.
Trecerea la Steagul Roșu, redenumită FCM Brașov mai târziu, s-a întâmplat în 1974.
„Cu lotul național am fost în Cuba, la Turneul Prieteniei. La scurt timp după, să fi fost la vreo două luni distanță, s-au organizat mai multe meciuri amicale între echipele locale, pentru că Steagul retrogradase în Divizia B și intenția era să se formeze un fel de selecționată a Brașovului, care să promoveze din nou.
După un astfel de joc, între ICIM și Steagul, Nicolae Proca a pus ochii pe mine și m-a luat la echipa fanion a județului. L-a trimis, așa cum făcea de obicei, pe Ion Alecu să vorbească și să mă transfere. Nea Ion era un fel de prelungire a lui nea Nicolae, îl trimitea peste tot să rezolve problemele, inclusiv la ora zece seara, acasă la jucători, să-i verifice să fie la domiciliu, la odihnă”.
Internetul ne ajută și după o căutare rapidă dăm peste o fotografie de grup. „Uite, a primul meu cantonament la Steagul Roșu, la Căciulata. În spate se vede hotelul unde eram cazați”, surâde. „Uite-l pe Nelu Naghi, între Clipa și Ciobanu. După Pescaru, Nelu a fost un adevărat căpitan de echipă a Brașovului, jos pălăria!”, adaugă.
Viața a făcut, totuși, ca momentul de răscruce al carierei să-l găsească însă la echipa concitadină a uzinei constructoare de tractoare. „Nea Nicolae nu prea mă băga să joc la Steagu. Iar profesorul Muta, care între timp ajunsese la Tractorul, a insistat să merg acolo, să lucrăm din nou împreună”, explică.
Florin Halagian l-a furat pentru FC Argeș
Povestea merge mai departe: „Ei bine, în alea șase luni, la Tractorul am avut cele mai multe oferte din toată activitatea de jucător. Multe echipe din România m-au vrut. Florin Halagian o antrena pe FC Argeș, în perioada lor bună, când deveniseră campioni, se băteau la titlu. Efectiv m-a furat de la Tractorul!
Nu știu ce s-a petrecut atunci, la nivel de conduceri, peste capul meu, de nu s-a mai realizat transferul meu. Deși, am stat două luni pe la Pitești. Știu că atunci vroia să-l tragă pe linie moartă pe Constantin Cârstea, un veteran de-ai lor, și să mă bage pe mine, mult mai tânăr în locul lui. Cert e că Proca l-a trimis din nou pe nea Ion Alecu după mine și m-am întors la Steagu. De atunci n-am mai avut probleme și am devenit om de bază la FCM Brașov până la finalul carierei.
Am mai jucat un an la Tractorul. Antrenor era nea Marcel Goran și m-a luat ca antrenor secund-jucător. M-a vrut foarte mult și directorul uzinei, Octavian Căpitanu”.
A lucrat cu mai mulți antrenori din istoria „stegarilor”. Recunoaște că mai aproape de suflet i-a avut pe Costică Ștefănescu și Marcel Goran: „Cu Costică, mare fotbalist al Craiovei, am jucat. Aici, la Brașov s-a retras ca jucător. Avea rol dublu, de antrenor și jucător, libero, coordona echipa din spatele terenului. Multe amintiri ne leagă și din viața de zi cu zi, Dumnezeu să-l ierte!, că repede s-a dus dintre noi, săracul”.
Cum a ajuns antrenor-jucător la Târgu Secuiesc
Cum orice sfârșit poate să însemne și un nou început, a agățat ghetele în Divizia C, la Târgu Secuiesc, unde s-a apucat de antrenorat. Detaliază: „Mitică Dragomir, care era președinte la FCM și ținea foarte mult la mine, a insistat să merg acolo, să-i ajutăm cumva, că ni-l dăduseră pe Tiber Selymes.
Așa am ajuns antrenor-jucător, că se purta în timpurile alea, la Târgu, unde am avut șansa să cunosc un om deosebit, pe directorul Mircea Turdean de la Întreprinderea Mecanică de acolo, care mai târziu a venit în conducerea Uzinei de autocamioane de la Brașov. Pe Radu, pe băiatul dânsului, l-am debutat ca portar la Metalul Tg. Secuiesc, în septembrie 1989, la prima echipă pe care am pregătit-o ca antrenor. Radu făcuse 17 ani”.
De atunci mai multe echipe apar în CV-ul antrenorului Ștefan Vasile, de cele mai multe ori principal, secund la ultimele două cazuri: Nitramonia Făgăraș, ICIM Brașov, Energia Feldioara, FC Brașov (alături de Cornel Țălnar, la promovarea din 1999, apoi Nicolae Manea), Prefabricate Modelu (împreună cu Dumitru „Țiți” Dumitriu) etc.
Amintiri cu Nae Manea de la loturile naționale
În paralel, mai mulți ani a fost antrenor la lotul național al României, unde a colaborat cu Marian Bucurescu și Dumitru Stângaciu, antrenor cu portarii. „Îi aveam pe jucătorii din generația născută în 1989, pe Gabi Torje, Chipciu, Paul Papp, Sabrin Sburlea a fost ca și copilul meu de suflet. Ochiroșii era văzut ca o mare speranță atunci”, rememorează.
Încheie discuția nostalgic, cu un moment de tăcere prelungă, la final, când îl pomenește pe Nicolae Manea: „Mult am colindat țara atunci, în anii ăia. Ne împărțisem zonele, eu mă ocupam de jucătorii din Ardeal, iar Marian de cei din zona capitalei și din tot sudul. Mergeam, îi urmăream, ne interesam de ei pe la antrenori, pe la cluburi. Apoi selecțiile se făceau la București. Veneau la meciurile alea președintele Mircea Sandu, toți foștii mari fotbaliști din Federație.
Nașul Nae Manea era selecționer la tineret și avea un cuvânt de spus la toate loturile naționale. Ne-a legat o prietenie specială, prin multe bucurii am trecut împreună. Am lucrat direct la două echipe de club: FC Brașov și Corona Brașov. S-a dus și el, săracul, ce destin! Mereu îl pomenesc în poveștile noastre, Dumnezeu să-l ierte”.
Lasă un răspuns