Jongleriile cu mingea de fotbal reprezintă farmecul „sportului rege” și ele nu țin cont de numărul anilor. Dintotdeauna au dat măsura talentului celor care de la mic la mare practică cel mai iubit sport din toată lumea: fotbalul. Pe vremuri măiestria începea pe maidan, în fața blocului, pe stradă sau în curtea școlii. Apoi trecea pe terenul de zgură sau iarbă, unde era ridicată, prin șlefuirea tehnicii și infinite exerciții, la un nivel mai înalt, de artă și ingeniozitate, de adevărații magicieni ai fotbalului. Unii au ajuns vedete, alții au rămas în amintiri, iar cei mai mulți – în anonimat sau arhive. 

Povestea noastră începe pe la mijlocul anului 1963. Pe la 8 ani, puștiul Decebal Câmpeanu era dus de mână de tatăl său la fotbal. Unde altundeva dacă nu la Steagul Roșu, clubul emblemă al Brașovului. A avut șansa să intre în grupa lui Emanoil Hașoti, marele atacant al „stegarilor” din vremea legendarului Silviu Ploeșteanu, care câștigase Cupa Balcanică (1961) și participase la celebra triplă cu Espanyol Barcelona din 1966.

Prieten cu portarul Clipa din copilărie

Era elev la Școala generală nr. 10, într-unul din corpurile în care astăzi  funcționează Școala nr. 2 „Diaconu Coresi”, coleg de clasă cu Gicu Clipa, unul din cei mai valoroși portari ai „galben-negrilor” din toate timpurile. O prietenie ce durează și în zilele noastre, în ciuda distanței Brașov-Germania, unde „Clipanu” trăiește de multă vreme.

„Prima dată am stat în oraș, pe Matei Basarab, apoi în ’64, la 9 ani, ne-am mutat în Steagu, pe Neptun”, începe.

„Țin minte că s-a întâlnit taică-meu cu antrenorul Hașoti. Se lăsase de fotbal și era antrenor de copii la Steagul Roșu. În prima zi m-a dus tata, apoi am mers singur, că nu era ca acum, să te ducă părintele în fiecare zi. Alte vremuri… Acolo am dat de nea Lache, cum îi ziceam noi. Ne-a ținut vreo doi ani: pe mine, pe Gicu Clipa, Șulea, Nicușor Bucur, Sorin Șișcă, Beleaua, Zoli Czintos, Nicușor Campo. Antrenamentele le făceam pe Tineretului, pe zgură”, își amintește.

Adaugă din prezent: „Cu Clipa țin legătura, mă văd cu Relu Beleaua, care vine des la Vasile Gherghe, cu care e prieten, când vine din Belgia, cu Liță Bucur vorbesc, la fel cu Nicu Campo. Velerică Șulea s-a prăpădit, Șișcă la fel, fie iertați”.

„Primul meci l-am jucat cu Tractorul. Și acum mi-l amintesc. La ei era Chioreanu, Bacrin, unul pitic Bocârnea. Am jucat în spate la ei, pe terenul ăla negru de zgură. Pe mine m-a băgat extremă dreapta prima dată, iar pe Clipa direct în poartă, deși el vroia în atac, nu să stea portar.

Noi am făcut școala generală împreună și la interșcolare «Clipanu» juca cu mine în față. Știi ce bine juca vârf de atac? Era înalt, dar era lent. Nu știu dacă ajungea ca fotbalist, ca jucător de câmp la Divizia A, dar ca portar era foarte tehnic, dar și curajos. Multă lume nu știe. El stătea pe Carierei, a făcut schi și puțin box. Plângea când a auzit că trebuie să intre în poartă. Nici n-a mai venit o vreme, că el se visa atacant”.

După un timp, Hașoti a lăsat Brașovul pentru Constanța, meleagurile de unde se trăgea și unde a scris istorie la Farul. A reușit mai multe promovări, însă rămâne în memoria fotbalului din România ca antrenorul care l-a debutat pe inegalabilul Hagi în Divizia „A”, la 17 ani și ceva!

Cine era meseriașul din pepiniera Steagului Roșu

Continuă relatările: „Toată grupa ne-a preluat mai întâi Nicolae Campo, pentru puțină vreme, apoi Ștefan Hidișan. Ce mari fotbaliști a avut Brașovul! Vezi, așa era mersul atunci: după ce se lăsau de fotbal ca jucători, deveneau antrenori la centrul de copii. Așa intrau în circuit. Cu Hidișan am stat până am terminat junioratul la 18 ani, el ne-a format ca jucători. Era făcut pentru meseria asta, pentru copii și juniori. A încercat ceva pe la Câmpia Turzii, pe la Carpați Brașov, dar n-a avut rezultate la seniori, nu i-a reușit.

În schimb, la centrul de copii a crescut mulți fotbaliști: Cezar Ardeleanu și Ciupa, născuți în ’44, Petru Cadar din ’48, Gică Șerbănoiu, Teoderașcu, Anghel Steală, Nae Adami, Teo Anghelinei. Sunt mulți, ei au fost creația lui. Foarte bun antrenor, nu știu dacă mai sunt în Brașov acum așa ca el. Fusese mijlocaș, în echipa aia mare a Steagului, care câștigase Cupa Balcanică. Știa meserie, ne arăta mereu la antrenamente”.

Puștiul vedetă al Brașovului a uimit România

Am ajuns la momentul de neuitat, când „Deca”, cum e cunoscut de mai toată lumea, puștiul Brașovului de 15 ani și jumătate a răpit întreaga atenție a fotbalului din România, cu jongleriile sale cu mingea, ce i-au lăsat cu gura căscată pe cei vreo 25.000 de oameni de pe vechiul stadion Republicii din capitală.

În perioada comunistă în București erau la modă cuplajele de meciuri în care evoluau formațiile bucureștene. La fel s-a întâmplat și în fericita zi de 15 noiembrie a anului 1970. Rapid și CFR Cluj jucau în deschidere, după care a urmat pauza de 45 de minute, alocată concursului de jonglerii. Cupa Sportul se numea. Participau numai juniori de 13-16 ani, iar înaintea finalei la care facem referire se desfășurase faza locală, ca și criteriu de calificare.

La Brașov a avut loc pe Tineretului, cu 2-3 săptămâni mai devreme. „Din ce țin minte erau Șulea, Clipa, Relu Beleaua, Nicușor Bucur, Sorin Șișcă de la Steagul. Am avut vreo 4.000 de atingeri. Rezultatul a apărut prin ziare și mulți din țară se îndoiau că ar fi adevărat”, prefațează.

Mărturisiri după momentul magic de la București

Pomenește ce a făcut înaintea reprezentației din București: „O săptămână am fost scutit de la antrenamente și am exersat zi de zi. Mă număra prietenul meu Clipa. La unul din antrenamente am ținut mingea în aer 8.000 de atingeri”.

Bineînțeles, a urmat momentul de gală al competiției. „Eram 16 juniori de la echipele de Divizia A și doi de la Liceele de fotbal, cum se înființaseră pe atunci, la București și Bacău. Amândoi din capitală: unul de la Centrul 23 August, altul de la Școala nr. 69. Ne-au împărțit stadionul în zone și fiecărui concurent i-a revenit o porțiune. Fiecare era însoțit de un student de la ANEFS, care număra și de antrenor. Eu eram asistat de antrenorul Hidișan și de nea Meszi (n.r. – Alexandru Meszaros, antrenor la pepiniera „stegarilor”).

Nimeni nu se gândea că întrecerea noastră va dura mai mult decât perioada rezervată de organizatori. Al doilea joc era Steaua-Steagul. După 45 de minute am rămas trei. Era un regulament, că aveai dreptul la trei încercări dacă nu atingeai mingea de o sută de ori și îți cădea. Abia apoi părăseai întrecerea. Dar dacă făceai 101 de atingeri și îți cădea, ieșeai direct din concurs”, povestește eroul de atunci. Brașoveanul nostru a ținut mingea în aer o oră și 45 de minute, atingând mingea de 14.313 ori!

 

„Pe mine, la început m-au trimis pe pista dimprejurul terenului, una de tartan. Când am rămas numai trei, eu, Costin de la CFR Cluj și Bugnar de la Centrul 23 August, ne-am mutat din mers, fără să cadă mingea, pe pista de atletism, spre tribuna căreia i se zicea La Izvor. Că începuse deja meciul al doilea din cuplaj.

Îți dai seama ce presiune era pe noi? Câtă concentrare, ce emoții, pentru că până la urmă eram niște copii! 25.000 de oameni să stea cu ochii pe tine.

În timpul jocului, la o fază, mingea ieșea din teren și am văzut cu coada ochiului că se îndrepta spre mine. Ăia voiau să ies din concurs, că rămăsesem singur și lumea nu se mai uita la meci, ci la mine, se adunaseră cu toții acolo. Leon Rusu, fundașul stânga al Brașovului i-a tras una și m-a salvat. A preferat să fie aut pentru Steaua decât să fiu încurcat. Pe atunci era record mondial în 1970, era ceva, dar na… Unul din Franța, Leontes Mendez câștigase Cupa Adidas cu vreo 4.460 de atingeri, parcă”.

În ierarhia finală i-au succedat Ion Costin (CFR Cluj) cu 9.457 lovituri, Ion Bugnar (Centrul 23 August) 8.490 și Marian Roșculeț (Petrolul Ploiești) 7.828. Dintre toți adversarii, peste ani s-a mai întâlnit cu Francisc Tisza (UTA) și Constantin Spirea (Politehnica Iași), ultimul evoluând peste timp la FCM Brașov, în prima parte a  anilor ’80.

Unul dintre participanți, devenit arbitru cunoscut în Liga 1, Marcel Lică (Farul Constanța, 770) mărturisea, la un moment dat: „Îmi amintesc de el, jongla cu balonul în special pe cap”.

Care a fost recompensa după isprava de pe Republicii

Care au fost beneficiile reușitei? „Am primit o cupă frumoasă de cristal, pe care o am și azi, o geantă, un pulover, o pereche de mănuși, o căciulă, o bicicletă Tohan Zărnești și o minge foarte frumoasă, pe care până la urmă am băgat-o la juniori, la meciurile Steagului, că noi n-aveam mingi așa bune ca aia. Pe mine, după concurs Indrei (n.r. – președintele clubului) m-a angajat la 16 ani și 8 luni. Mi s-a făcut carte de muncă și eram încadrat ca ajutor de strungar”, răspunde.

Într-un articol din Pro Sport (2003) menționa amuzat: „Bicicleta mi-a vândut-o mama, când eram plecat în cantonament, pentru că murdăream mereu covorul când treceam cu ea prin sufragerie, ca s-o duc în balcon”.

În recitalul de pe Republicii a ținut mingea în aer preț de 105 minute și a atins-o de 14.313 ori. Cu siguranță era un record mondial, demn de Guinness Book. Dar cine și-ar fi închipuit să se ajungă acolo, să îi fi chemat la fața locului, pentru certificare, pe reprezentanții celebrei Cărți a Recordurilor? Așa, isprava lui Decebal Câmpeanu a răms în arhive, amintiri și poveștile de spus nepoților.

Pentru publicația centrală de sport nota:

„După concursul de la București, se auzise că vor organiza nemții o finală internațională, cu învingătorii din fiecare țară. Mă pregăteam și ajunsesem la performanța ca în timp ce jonglam cu mingea, mă așezam în fund, mă ridicam, o aruncam în sus, o opream pe gât, făceam ce vroiam cu ea. Până la urmă însă, nu s-a mai ținut nimic.

Am rămas doar cu satisfacția că recordul meu a generat o adevărată nebunie printre copiii din oraș. Seara, în fața blocurilor, peste tot prin Brașov erau concursuri de care ține mingea mai mult fără să atingă pământul”.

Aceeași sursă de presă scria despre „precedentul record mondial, aparținându-i unui algerian, cu ceva mai mult de 13.000 de lovituri”.

Elogii și aplauze pe stadionul Tineretului

Dintr-o pungă scoate cu satisfacție mai multe tipărituri. Printre ele, programul partidei Steagul Roșu-Rapid (încheiat 1-1), din 22 noiembrie 1970, contând pentru „Divizia Națională A, etapa a XI-a”. Adică la o săptămână după evenimentul de succes de la București.

Spicuim din spațiul special dedicat, într-un text în care, iată, și școala își avea locul ei deloc neglijat: „Antrenat cu multă răbdare și pricepere de Ștefan Hidișan, a evoluat repede, reușind ca astăzi să fie titular în echipa de juniori a Steagului Roșu, în Campionatul republican. Elev în clasa a IX-a a Școlii generale nr. 10, este foarte conștiincios și disciplinat în pregătire. Sperăm ca în curând va fi un element de bază în fotbalul nostru”.

Coleg în lotul României cu un alt „fachir” de renume: Marcel Răducanu

Remarcat după clipele de succes din toamna lui ’70, a cunoscut bucuria convocării la lotul național, doi ani mai târziu, într-o echipă cu un alt fachir al balonului, Marcel Răducanu, despre care spune că „îi era mai ușor să dribleze trei adversari în loc d eunul singur”.

„Aveam 16-17 ani, eram lotul al doilea al României, România B îi zicea. A fost un turneu aici, la Brașov, cu RDG, Coreea, s-a jucat pe Tractorul. Antrenori erau Traian Iordache de la Iași, Petre Comăniță de la Farul, Eugen Popescu de la Târgoviște, șefi erau colenelul Ilie Savu de la Steaua și Costică Ardeleanu, ultimul ca și coordonator pentru că era antrenor la România A.

Mai erau Naste, portarul de la Târgu Mureș și taică-su lui Chivu, Mircea, de la Reșița. Înainte, Ardeleanu îi avusese printre alții pe Gergely, care a jucat la Steagu, Mircea Sandu, Bölöni, Anghelinei, Naghi. Nelu Naghi așa a venit la Brașov, datorită prieteniei cu Anghelini”.

E o vorbă veche apărută în fotbal: s-a născut talent și a murit speranță. Într-o oarecare măsură i se aplică și interlocutorului nostru. El s-a aprins ca o flacără repede, dintr-o dată și a început să strălucească atragător, fascinant, la Cupa Sportul. Însă mai departe, în ani de zile acea flacără a devenit tot mai mică, mocnind, până s-a stins acolo jos la ITB, în eșalonul județean (liga a 4-a de acum).

Câțiva dintre „stegarii” care au învățat la Șaguna

Până acolo, mai sunt multe. Începe cronologic, cu popasuri acasă, în viața de familie, apoi la școală:

„Am învățat bine la început. După Școala 10 intrasem la Șaguna, la mate-fizică. O aveam diriginte pe o profesoară de biologie, Dobrescu, i-am avut ca profesori pe Ion Topolog Popescu și pe Ioan Viorel, cel care a făcut dicționarul de neologisme. Țin minte că i l-am cumpărat, costa 100 de lei și ne dădea frumos autografe pe catedră.

În vremea aia mai erau în Șaguna alți doi fotbaliști, Vasile Papuc și Nelu Naghi. Totuși, la un moment dat nu m-am mai ținut de carte și în ultimul an a trebuit să mă duc la seral. Asta după ce am venit din armată. Atunci am luat Bacul”.

„Taică-miu, Miron, era din Șapartoc, comuna Albești, un sat la vreo 5 kilometri de Sighișoara. A fost ofițer la Ministerul de Interne, erau niște unități speciale la Timiș. Maică-mea, Lucia se trăgea din Dorobanțu, județul Constanța. Lucra la ADAS (n.r. – Administrația Asigurărilor de Stat în comunism), eu eram singurul copil și ai mei erau cu școala. Nu am ajuns întâmplător la Șaguna.

Ca o paranteză, lângă liceu, la blocurile profesorilor locuia tatăl lui Călin Gane (n.r. – fost jucător al Steagului, 1959/1960 şi 1963-1970), care era profesor la Șaguna. Călin s-a mutat acolo, unde a și murit, de altfel, săracul”.

Înălțimea de 1,68 metri i-a pus piedică în fotbal

După terminarea junioratului a făcut parte din lotul echipei de seniori a Uzinei de autocamioane și a jucat cam 2 ani la tineret-rezerve, ulterior tineret-speranțe, până când a plecat în armată. Că așa era în vremurile alea, în comunism. Armată obligatorie!

„Antrenor era Alexandru Meszaroș, bun fotbalist, vârf de atac, a jucat și în echipa națională. Din păcate nu am debutat oficial la clubul unde am crescut. La un meci amical cu FC Argeș, Nicolae Proca m-a băgat fundaș dreapta în locul lui Hârlab”, se destăinuie.

„Am fost un jucător tehnic și chiar dacă alergam mult, fizicul mă dezavantaja. Aveam 1,68 metri, nu puteam să dau cu capul. Proca tot timpul mi-o băga pe asta. Meszaros i-o tot arunca: bagă-l domne și pe ăsta!

La fel și Dinu Mateescu, de la ICIM. Ce ți-era de la Metrom la ICIM, ne întâlneam des cu ei. Mereu mă lua: bă, dacă mai aveai un cap în plus!”, își face autocaracterizarea sincer, explicând unul din motivele destinului său pe gazonul de fotbal.

 „Am fost doar rezervă de câteva ori. Cred că lui Nicolae Proca îi era frică să riște, nu știu ce să zic acum. Steagul avea și echipă bună atunci. Nelu Naghi când a venit s-a nimerit că Jenei, născut în ’39, era gata atunci. Așa s-a lipit. Iar Teo Anghelini a avut șansa că Proca s-a certat cu Ivăncescu, că Mișu nu prea mai făcea marcaj, așa cum îi plăcea lui nea Nicolae. Îl tot dădea pe la tineret. Nea Nicolae era rău, un dur”.

Povestire cu antrenorul Nicolae Proca

Discutând despre marii portari ai Steagului, punctează: „Cam ei au fost, s-o luăm așa în ordine: Adamache, Ghiță cu care s-a câștigat Cupa Balcanică, Clipa și Marius Purcaru în sezonul de grație 73-74 când Brașovul a încheiat pe locul 3 și s-a dus în cupele europene (n.r. – Cupa Orașelor Târguri, predecesoarea Cupei UEFA și mai apoi Europa League de azi). Purcaru a venit aici de la Craiova, parcă printr-un schimb de jucători. Apoi tot acolo s-a întors. La fel, tot în anii ăia, de la Craiova apăruse la Brașov Ion «Jair » Niță. Era cam terminat, de Nicolae Proca îi striga, în stilul lui dur: băi Jaire, nu ești nici în față, nici în spate”.

A debutat ca senior în Ghencea, la Steaua II

Pentru personajul nostru a urmat perioada de cătănie, la clubul sportiv al Armatei române, Steaua București. O unitate militară cu indicativ, existentă și azi, pe la care foarte mulți sportivi au trecut, pe lângă soldații de rând. Ca în multe episoade ale vieții, experiența a trecut-o alături de același bun prieten Clipa.

Jucau pentru echipa-satelit a Stelei mari, la Șoimii Tarom în Divizia „C”. Partidele de acasă le susțineau pe terenul II din complexul Ghencea:

„Acolo mi-am făcut debutul la seniori. Antrenor era Iancu Drăgan. Atunci era bătrân, dar în tinerețe fusese golgeter la Prahova Ploiești și era prieten bun cu șeful aviației. Îl avea antrenor secund pe Ghiță Stănculescu, cel care l-a descoperit pe Marin Barbu”, se confesează.

Ca și armă era infanterie, unitatea se afla acolo, pe Calea Plevnei. Făceam parte dintr-un pluton alcătuit numai din sportivi, fotbaliști și boxeri. Caporali și fruntași erau foști sportivi pe care nu îi mai țineau pe la secțiile clubului. L-am avut coleg pe Constantin Tudor, celebrul «Titi Prosop» – antrenorul lui Leonard Doroftei. Am avut doi antrenori.

Pe Gheorghe Cacovenu, fostul mare fotbalist de la CCA (n.r.- Casa Centrlă a Armatei, precursoarea Stelei), era colonel în armată și pe Drăgan. Când a plecat la Federație, Ion Alexandrescu, marele conducător al Stelei, l-a luat pe nea Ghiță Cacoveanu cu el, ca secund, că împreună jucaseră în marea formație a CCA-ului.

Mi-a plăcut acolo, am făcut meciuri bune, stăteam în unitate, nu puteam să facem prostii”.

„Clipa purta un fel de cioc, pe care nu și-l prea rădea. A venit odată unul mai mare ca noi, boxer, nu știu ce i-a zis Gicu și ăla i-a dat una de i-a zburat tot nasul, de ne-am pus amândoi după aia să i-l coasem.

Țin minte cum odată ne-au dus pe jos până în comuna Roșu, de unde era Liță Dumitru. Lui «Clipanu» i-au dat un AG din ăla mare (n.r. – aruncător de grenade), că era înalt, și l-a pus primul în față. Eu am scăpat, că eram prin spate. Ne-a pusu să săpăm câte o groapă, ca tranșee, câte doi. Ăia de la box se descurcau în pământul ăla tare, de ziceai că-i beton. Eu cu Gicu am săpat o groapă de nicio găină nu intra în ea”.

Când fotbalul de la Steagul a ajuns pe mâna folcloriștilor

Întors la vatră a bătut la ușa clubului producătorilor de camioane, de care aparținea. Din nou, neșansă. Era o perioadă mai puțin fastă pentru echipa fanion a Brașovului, una tulbure, cu mai mulți ani petrecuți în Divizia „B”.

„Președinte era un tip fost atlet, aruncător de suliță, nici nu auzise de mine. Cred că fusese băgat de sindicat, cum se obișnuia pe atunci, habar n-avea de fotbal. În perioada aia s-a destrămat echipa, plecaseră băieții din Brașov, colegii mei de generație: Clipa și Șulea la Timișoara, Nicușor Bucur la Cluj.

Antrenor era Teofil Pop, «Caltaboș» cum i se spunea, pe care l-am prins și la Metrom. Dezlegarea la Metrom mi-a dat-o pe un an de zile. După, apăruse unul Borbely, care era șeful cu dansurile populare acolo, la clubul uzinei și îl puseseră președinte la fotbal. Îți dai seama câtă pricepere… El l-a adus antrenor pe Titi Teașcă. Dintre brașoveni, Pescaru și Vasile Gherghe mai jucau. Atunci mi-am luat dezlegarea definitiv la Metrom”.

A jucat 4 ani de zile la Metrom, în Colonie

Și uite așa, viața l-a împins spre Colonie, la Metrom în Divizia „C”, unul din cluburile brașovene de fotbal ce au gravitat ani de zile în jurul Steagului, FCM sau FC Brașov – mereu numărul 1 în județ.

„Ovidiu Greavu era antrenor, îl puseseră în locul lui Vladimir Grosaru, cel cu care de fapt vorbisem să trec la Metrom. Dintre jucătorii de atunci: Gabor, Dan Gheorghe, Nuță, Nae Bălan, Vasile Gogea, cu care copilărisem pe Neptun, portarul Sandu Drăgănoiu din Schei, Bădițoiu, Boroș, un fundaș stânga de la Sfântu Gheorghe pe care îl luase și Steagul, Puiu Stoica, Sorin Șișcă, cel mai talentat dintre toți frații, se mutase la Azuga, mai venea pe la mine, bietul de el a murit acum vreo 2 ani, infarct, Zoli Czintos, dus și el săracul”, deapănă lanțul amintirilor.

Mijlocaș avansat, în spatele vârfurilor, într-un sistem de 4-4-2 cu doi mijlocași centrali. 4 ani a jucat pentru echipa primei fabrici metalurgice din România (1935), specializată pe produse neferoase grele și militare după 1989.

Pomenește de un meci disputat între Metrom și CSU Brașov, care își susținea meciurile de acasă pe Tineretului: „La Steagul era antrenor Titi Teașcă și îi lăsa să joace acolo. Am dat un gol, un șut de pe la 30 de metri, am prins una. Panache juca fundaș central la CSU, a sărit să îl bată pe arbitru. A fost și taică-meu la meci, el care nu o prea venea. Îmi aduc aminte cu plăcere de partida aia”.

Garsoniera de pe Proletarilor l-a trimis în județ, la ITB

Momentul decisiv al activității  de fotbalist a făcut ca flacăra aprinsă atunci, de jongleriile din 1970, să treacă pe foc economic, mai mic. Din motive economice, că așa era pe atunci:

„M-am însurat, aveam copil și îmi trebuia casă, apartament cum erau timpurile alea. M-am dus la directorul general al uzinei, Dan, care avea vreo 3.000 de angajați. Mi-a scos un tabel în față, mi l-a arătat. «Băh, n-am cum să-ți dau, uită-te ce e aici, câți oameni care muncesc în fabrică îmi cer casă». Cu vreo 5 ani înainte le dăduse case lui Drăgănoiu, Gabor. «Ălora le-am mai dat, dar pe tine nu am cum să te ajut». Și asta a fost”.

Acțiunea merge mai departe: „Am căutat repede o echipă care să îmi dea casă. Marin Iancu, care stătea cu mine pe stradă, era antrenor la ITB (n.r. – fosta Întreprindere de Transport Brașov, un fel de RATBV de azi). Ăștia jucau în județ, dar pe mine casa mă interesa, nu la ce nivel joc. Pirtea, șeful de la personal ținea echipa, era președinte.

La ITB mi-au dat o garsonieră în Tractorul, pe Proletarilor. Când m-am văzut cu ea, m-am crezut șmecher, am vrut să plec. Dar ce să vezi: era locuință de serviciu și ce să mai plec, a trebuit să rămân. Uite așa mi s-a rupt filmul de fotbalist. Am rămas, la nivel de județ”.

„Când i-am zis lui Clipa că plec în Divizia D, s-a rugat vreo oră de mine, la colțul blocului, să n-o fac. Acolo cred că am greșit, eroare de orientare să zic.

Mai dădusem probe la Poiana Câmpina, vroiau să mă ia, mai era ceva și la Oltul Sfântu Gheorghe. Mai funcționa și legea aia nescrisă, ca jucătorii de valoare să nu plece dintr-un județ în altul.

Acolo cred că am făcut greșeala, când un profesor, Dobrin m-a chemat la Victoria Călan. Mă recomandase antrenorul Iancu Drăgan de la Șoimii Tarom. În mod normal, trebuia să joc la un nivel să mă călesc, să mă rodez, așa au făcut-o mulți Anghel, Cadar, Gică Șerbănoiu, pentru ca apoi să pot să avansez mai sus în prima divizie”.

Când s-a rupt definitiv de fotbalul de performanță

Adversarii tradiționali din județ: Carpați Brașov, Precizia Săcele, Metrom, Torpedo Zărnești, Utilaje Făgăraș. Cam astea erau. Tot timpul la final de sezon, cădea una din Divizia „C”, promova alta din județ în „C”. Un fel de du-te vino continuu.

O perioadă cu destule nostalgii, numai bune pentru istoria fotbalului brașovean de jos: „Făceam antrenamente bune, pentru că ITB-ul era una din formațiile respectate ale județului. La un moment dat l-am adus antrenor pe Bebe Greavu, dar legătura cu fotbalul de performanță s-a rupt definitiv pentru mine. Nu aveam teren propriu, meciurile considerate acasă le jucam la Bod. Nici nu se dorea să promovăm.

Aveam ceva jucători bunicei, poftim, Tavi Goga era printre ei. Mai erau Mitică Mihăilescu, îi dăduseră post pe la autobaza mare sus, pe la stadionul Municipal, juca fundaș central cu Manciulea, Moise Beleaua, fratele lui Relu, Bocârnea, Țuți Negoescu, care ajunsese arbitru pe la Târgoviște, câțiva juniori care terminaseră la Steagul, unul Găitănaru, Buzea, portar Vasile Nedelcu, l-au omorât ăștia la Revoluție în ’89, alt portar Dragomir, îl luase și Teașcă la Steagul.

O dată pe an facem întâlnirea ITB-ului, la pensiune la Tavi Goga. Ținem legătura, și anul ăsta m-a sunat, de ziua mea (n.r. – 26 mai 1955)”.

Episodul primului blat stropit cu… vișinată în bucătărie

Pentru a ne face o imagine cât mai aproape de adevăr despre ce însemnau viața și fotbalul în anii 70-80 din România comunistă, cu bune și mai puțin bune, cum se așezau lucrurile uneori, după legea nescrisă „fii om cu mine, ca să fiu om cu tine”, magicianul de pe Republicii ne oferă propriile exemple.

Primul dintre ele, trecerea de la garsonieră la apartament:

„După vreo 5 ani la ITB, cam când băiatul meu era la grădiniță, mi-au dat și apartament. Dar cum, în ce împrejurări?

Director era Folea, stătea pe la gară, în primul bloc cu patru etaje vizavi de terenurile de tenis. Într-o zi, îmi spune șoferul lui să merg la el acasă, că mă așteaptă. Când am ajuns, hai să stăm de vorbă! Și îmi pune o vișinată. În bucătărie, erau nevastă-sa și un câine, care se tot băga printre picioarele noastre. Locuiau la apartamentul cu numărul 12.

Îmi arată: vezi ușa asta, la 11, stă unul Toma. Știi cine e? Nu știu! E directorul IAS-ului de la Prejmer. Mi-a păzit casa mai ceva decât câinele ăsta pe care îl vezi. Dă-le meciul, îmi zice. Asta ca să nu cadă ei, Voința Prejmer, echipa a doua din comună după Textila. Tocmai promovaseră cu un sezon înainte și nu prea aveau echipă. Leo Boriceanu era antrenor la ei.

Vezi ce faceți, am înțeles că vă dă și vouă ceva. După meci, masă mare, câte 30 de lei la fiecare și câte o pită mare de om, iar eu cu Leo un șpriț fain. A fost cam singura înțelegere pe care am făcut-o la județ, că mă rugase directorul”.

Urmarea a venit, vorba aia, după faptă și răsplată: „Directorul Folea a fost domn, a ținut cont de treaba asta. Pentru că m-am trezit la câteva luni că mă cheamă: îți dau apartament, trei camere aici, la intrarea în Racădău, cam pe unde sunt acum Cramele lui Decebal. M-am dus, m-am uitat, dar nu-i convenea lui maică-mea.

Stătea pe Neptun și își dorea să fiu cât mai aproape de ea, na, singurul copil. I-am explicat directorului și atunci mi-a dat unul cu două camere, pe Zizin chiar colț cu Traian, e o biserică acolo, în blocul turn, la etajul 5. Era aproape de mama, la distanță de o stație, că următoarea e la Complexul mare”.

Meseria brățară de aur: fotbalul

Era epoca când „meseria era brățară de aur”. Însă sintagma nu se referea la fotbal, care avea un statut privilegiat, ci la câmpul muncii, al truditorilor din industrie și celelalte domenii de producție.

Al doilea exemplu, de împletitură a fotbalului cu activitatea așa-zis profesională, în cadrul muncii, din uzinele unde ființau ca secții separate cluburile sportive și echipele de fotbal. Prezentat în amănunt, merită atenția, mai ales pentru cei născuți după ’90:

„La Metrom m-au angajat la secția sculărie ca debitator. Nici nu știam ce înseamnă. Odată, când m-am dus să-mi iau banii, mi-a zis unul că erau niște mașini, care nu știu ce tăiau pe acolo. Acolo figuram!

M-am dus la ITB și am devenit mecanic auto. Mult timp am stat la secția de autobuze, apoi ne-au mutat la troleibuze, când m-am transformat în electrician auto. Făceam un fel de cursuri de instruire.

La Romradiatoare, m-a luat Niculescu că am categoria a 4-a de muncă. I-am zis să mi-o dea pe a 5-a, că maxim era a 6-a. Mai era și una specială, care să dădea numai la uzinele mari, ca Steagul Roșu și Tractorul, nu la toate.

Ăsta era avantajul fotbalului la județ, îți luai foarte ușor categoriile și automat ți se mărea salariul. O vreme la ITB ne-au dat chiar prime de joc, mese la cantină după fiecare joc, boierie. Președinte la fotbal era unul mecanic șef, iar Rădoi – șef de personal. Le plăcea mult fotbalul”.

Despre debutul ca antrenor la IJTL Brașov

Dacă tot trecusem pe la capitolul mici înțelegeri, mai menționează o partidă în care IM Codlea, director un anume Munteanu s-a salvat de la retrogradare și de una desfășurată pe fostul Municipal, când Precizia Săcela (director Alexandru Popa, ulterior prefect PSD de Brașov) a promovat, cu fostul „stegar” Mihai Panache antrenor, când l-a avut ca paznic pe bancă pe însuși directorul societății unde familia Lucescu este acționară, după dispariția lui „Il Luce”.

Nu sunt cine știe ce grozăvii, sunt realități, întâmplări din fotbal ce au avut loc tot timpul, fiecare cu pitorescul ei, nu are rost să fim mai catolici decât papa. Doar că aici avem de-a face cu două categorii de oameni: cei care le recunosc și cei care le-au făcut, dar tac. Așa că sinceritatea merită apreciată.

Concluzionează singur: „Așa n-am mai plecat de la ITB, trecuseră anii, ca fotbalist mă cam ramolisem, cum se zice. Nu mai făceam față la Divizia B, că la C hai să zici că mai puteam să joc. Nu era diferență între C și județ: nici ăia nu lucrau, nici noi nu mergeam la întreprindere. La județ principalul avantaj era că nu lucrai, ci doar făceai fotbal”.

După 10 ani acolo, în care a prins inclusiv transformarea în IJTL, adică Întreprinderea Județeană de Transport Local, s-a apucat de antrenorat:

„După ce am terminat-o ca jucător, am luat echipa de juniori, obligatorie la județ ca și acum, că la seniori Greavu era antrenor. După un an, a plecat la Săcele și am preluat eu echipa mare. În paralel, Bebe Greavu era șef la comisia de antrenori de la județ, așa am făcut cursurile și am început-o ca instructor”.

10 ani bătuți pe muchie la Radiatoare

Cum-necum a urmat pasul următor în 1991 la Romradiatoare, care la început se afla în al doilea eșalon județean (Liga 5).

„Cu Radiatoarele, cum ni se zicea, jucam pe terenul de iarbă de la Brașovia, pentru că eram prieten cu directorul, regretatul Nae Vulcăneanu. Băiatul lui, Neluțu juca la ITB, coechipier cu mine, un băiat fain, deștept. Le-am făcut o tribună mică, bănci de rezerve inclusiv la terenul de zgură, le-a dat Niculescu (n.r. – Panait Niculescu, directorul societății Romradiatoare, fost baschetbalist și pătimaș al sportului) ca sponsorizare două vestiare pe care le luase de la Sinaia, 500.000 de lei vechi costa unul. De pe iarbă, cei de la Brașovia le-au mutat lângă sală, la terenul de zgură.

În ’94 am promovat în Divizia C, după un baraj cu Miercurea Ciuc. Noi nu aveam teren și ne-am unit cu Carpați și am devenit Romradiatoare Carfil. Pe scurt: Romcarfil. Zece ani neîntrerupți am stat în Liga a 3-a”.

Din perioada respectivă datează și o altă amintire: „Am jucat un meci cu lotul național de juniori, unde îl puseseră pe Liță Dumitru. I-am bătut pe ICIM, cu 5-0, dar de rușine nu a vrut să apară nimic prin ziare. Tot așa, pe Metrom, am jucat un amical cu Dinamo, pe o zăpadă de nu puteau ăia să ne bată. Țălnar era p-acolo. Nici cu arbitrul nu ne-au bătut. Mă amenința că mă elimină, deși era joc amical”.

Când s-a desființat Romradiatoare, s-a mutat la Forex. „Din nou s-a făcut o fuziune. Din băieții de la vechiul IJTL, unde în ultimul an jucasem în Noua, unde era terenul de rugby, am luat doar câțiva”.

Alte repere din cariera de antrenor: CF Predeal, Unirea Tărlungeni două perioade, între care s-a intercalat aventura în Arabia Saudită, Cetatea Apața.

Lovitură bănoasă la final de carieră ca antrenor

La apusul carierei a prins contractul vieții: 2 ani de zile în Arabia Saudită, la Al-Hamadah Club în liga secundă. „L-am avut antrenor cu portarii pe Levi Mihok, acum e tot la arabi cu Isăilă. I-am găsit în liga a doua și am rămas acolo cu ei”, începe povestirea din „Țara celor doua moschei sfinte”.

S-o lăsăm să curgă: „Stăteam în capitală, la Riyadh, și jucam la Al-Ghat, la 235 de kilometri. Deplalsările le făceam cu autocarul. La ei ziua de vineri era duminică. Plecam de joi din Riyadh. Mergeam la un fel de restaurant, mâncam acolo, apoi ajungeam și joi seara dormeam acolo la Al-Ghat. Vineri stăteam aproape ziua, că jucam în nocturnă.

Primul lor prinț care a unit Arabia Saudită era de acolo, din Al-Ghat, la fel ca și președintele clubului, Badran Al-Sudairy. El era a 6-a spiță din marea familie regală, iar statul îi dădea un milion de dolari pe an numai pentru asta. Lucra în IT, a avut un accident, s-a dat cu mașina peste cap și a murit. Cu o săptămână înainte de tragedie, mă sunase. Eu eram la un meci la Tărlungeni.  Am vorbit, stabilisem să ne vedem, să mă duc pe acolo, iar apoi s-a întâmplat accidentul”.

„Câștigam 3.000 de dolari pe lună. Aveau un sistem de premiere criminal. N-am reușit niciodată să iau o premiere completă, că dacă reușeam eram boier. Oricum, aveam primă dublă, ca antrenor.

Începeau așa, în trepte: la primul meci 200 de dolari la victorie, la al doilea suma se dubla, la următorul devenea 800, iar la al 4-lea se ajungea la 1.600 de dolari. Dacă câștigai, aveai adunați 3.200 dolari. Cum pierdeai, te întorceai la primul nivel de 200 dolari. Niciodată nu am reușit să obținem patru victorii consecutive. Egalul se premia jumătate”.

„Ajunsesem să prind limba arabă, dar prin engleză. Ei nu au răbdare, se plictisesc foarte repede și mai mult de 10 minute nu dura ședința. Așa că în ultimele 6 luni am ajuns să le scriu în arabă, vorbeam cu ei direct. Le scriam pe tablă echipa și indicațiile, nu mai aveam nevoie de nimic altceva”, detaliază.

După ultima aventură la Cetatea Apața a pus punct antrenoratului la vârsta de 66 de ani, după 56 de ani (!) petrecuți în fotbal. O viață de om!

Mingicarul Hârsean și talentatul anonim Costache

Îi enumeră pe o parte dintre jucătorii mai de soi pe care i-a avut:

„Adi Hârsean a fost cel mai minigicar dintre toți, că tot am discutat de concursul ăla. Am avut doi portari meseriași, Kaycsa care a ajuns în Liga 1 la Vaslui, și Iszak, bun la Tractorul. Născuți în ’74, Hidișan i-a crescut pe amândoi. Fundaș dreapta Gyuszi Balint, fundași centrali Ioji Gal, care a jucat puțin, dar a trecut pe la FC Brașov și Tractorul, Sima, Păsculescu plecat la Precizia Săcele. Pe atacanții Marian Constantinescu și Ion Coman i-am avut la Radiatoare, ambii au jucat în Liga 1, primul cu sute de meciuri. Dudău, Benea, Mihai Nan, Năstase au fost buni fotbaliști

Mi-a plăcut mult unul care jucase un an junior la ITB, Adrian Costache, ani de zile a fost căpitan de echipă la ITB și Radiatoare, băiat serios. Era mijlocaș, după care l-am retras fundaș central, că nu mai putea să fugă. Iancu îl adusese mai întâi de la Brașovia la ITB. Apoi eu l-am preluat. Tatăl lui era mecanicul șef la Tractorul, el terminase facultatea, era inginer și a plecat la fratele lui în Canada. Jimmy Dumitrescu l-a avut juniori la Brașovia în generația ’64, din care a făcut parte și Neluțu Mandoca. Bă, ăsta trebuia să ajungă cel mai mare fotbalist! Dar nu l-a lăsat taică-su cu școala, că nu a intrat din prima la liceu și a făcut scandal pe acolo la Brașovia, o perioadă mai lungă a lipsit de la antrenamente, că a ajuns la liceu dintr-a doua încercare”.

„Uite, acum îmi dau seama că au fost câțiva care mi-au trecut prin mână și au ajuns în prima ligă”, se mândrește.

„Gyuszi” Balint era foarte ambițios de jucător

Nu uităm, bineînțeles, de László Balint, singurul antrenor din Brașov cu prezențe constante și rezultate importante în Liga 1 din ultimii ani:

„Pe «Gyuszi», cum îi zicem, l-am avut la Radiatoare. E foarte ambițios, un băiat foarte serios, îl ducea capul de când era jucător, nu ai treabă cu el. Promitea de atunci. Juca fundaș dreapta, după care l-am băgat fundaș central. Nu prea i-a convenit. L-am luat de pe la CFR Brașov, de prin județ.

Avea viteză bună, inteligență, nu și forță grozavă. Fizicul l-a ajutat, că nu era prea mic. Când a venit Lăcătuș la FC Brașov l-a luat acolo «Kopek» (n.r. – Iosif Kovacs), cu care lucrasem la Radiatoare vreo doi ani după ce intrase într-un con de umbră la Metrom. «Gyuszi» făcuse junioratul la ei, parcă la Ștefan Vasile, fiind născut în ’79. Când am plecat în Arabia Saudită el a rămas la Tărlungeni, deși eu figuram în acte ca antrenor, pentru că el nu îți obținuse încă licența”.

Cum Valentin Stănescu a făcut rocada între Alecu și Cadar

Interviul cu Decebal Câmpeanu a coincis cu plecarea sa în vacanță, în Grecia. Acolo a prins de veste despre dispariția unuia din „stegarii” de legendă, Petru Cadar, cu care s-a intersectat atât ca jucător, cât și ca arbitru:

„La Steagu venise Valentin Stănescu antrenor, «Zimbrul» era porecla lui, iar Ion Alecu juca mijlocaș central. Nea Tinel l-a auzit pe Alecu vorbind nu știu ce prostii, pe acolo, că mai vorbea pe la spate, miștocăreală din aia de Ploiești. Așa l-a băgat pe Petre Cadar și nu l-a mai scos de acolo. Iar Alecu, care făcuse facultatea la Iași, a trecut la centrul de copii și juniori. Pe Cadar l-am prins și arbitru, că îi băga și pe ei să ne arbitreze prin județ pe el, pe Mișu Ivăncescu, pe fostul portar Ghiță, Floricel, Măierean”.

Câteva cuvinte despre cei dragi: „Am un băiat Decebal Dorin, de 48 de ani. Nici nu împlinisem 23 de ani când s-a născut. M-am căsătorit repede cu Angelica, croitoreasă la Modarom. Avem doi nepoți, Sebastian de 13 ani și Beatrice de 10 ani. Merg amândoi la teatru, la Teatrul particular la Dorina Roman. Fata face canto la Școala populară de artă”.

Tragem linie și „Deca” conchide, cu același simț al măsurii ce l-a păstrat pe întregul dialog. De fapt, o caracteristică a antrenorului Decebal Câmpeanu, pe care, dacă stau bine și mă gândesc, îl știu de mai bine de 30 de ani:

„Cela mai plăcute amintiri din fotbal sunt concursul de jonglerii de pe Republicii, promovarea cu Radiatoarele în Divizia C și finalul de carieră în Arabia Saudită, o frumoasă împlinire financiară, să-i spunem așa, la final de carieră.

Regret că n-am dat mai mult fotbalului. Numai eu am fost de vină, nu trebuie să dau vina pe altcineva. Am jucat cu destui jucători pe care nu îi vedeam să fie peste mine. Sunt mulți acum care îi văd că dau vina pe antrenori. Nu se poate așa, tot timpul numai antrenorii. Or mai fi și unii dintre ei de vină, dar să nu generalizăm. Cam asta a fost!”.