Dacă citești un pic biografia lui Eugen Moga, presărată prin numeroase articole din ziare, n-ai cum să nu rămâi impresionat. Este un scheian autentic, grafician, scriitor și profesor, cunoscut în Brașov mai ales ca păstrător al memoriei cartierului în care s-a născut și a copilărit. De-a lungul vieții a ținut în paralel vreo trei drumuri: karatele, cascadoria și documentarea culturală a Șcheiului. A fost cascador și actor în filme și piese de teatru, coleg cu Szobi Cseh, și a condus ani de zile Asociația Cascadorilor din Brașov, dar atenția lui s-a mutat tot mai mult spre patrimoniul local.

Ca autor, a adunat decenii de observații despre graiul, morile, troițele și tradițiile șcheiene, pe care le-a publicat în cărți și în revista lunară „Între Chetri”, pe care a fondat-o. Aproape de o mie de lucrări grafice, multe inspirate din fotografii vechi sau desenate direct pe teren, i-au servit atât ca ilustrații, cât și ca material pentru expoziții precum „Scheiul prinde viață” sau „Brașovul în imagini – Amintiri din Cetatea Brașovului”. În 2026 a scos volumul bilingv Junii Brașovului / The Juni of Brașov, continuând astfel munca de a reînvia, prin desen și text, identitatea unui cartier care încă își păstrează spiritul.

Când m-am văzut cu el aveam „o sută de întrebări de pus”. A râs: „Ia-le în ordine”. Țin minte că taică-miu m-a dus odată la Municipal la o reprezentație de cascadori, făceau diverse scheme și acrobații pe niște Dacii 1300, ceva foarte fain de văzut live dacă ești copil. Și un moment trist acum, pentru că îmi spune că Asociația Cascadorilor din Brașov se va desființa anul ăsta.

Dar, ca să înțelegem asta, trebuie să vorbim despre karate

Tehnic, Brașovul se poate mândri ca fiind primul oraș în care s-a practicat oficial acest sport. Și asta a început cândva prin 1972. Orice localnic mai cu vechime știe nume ca Dan Stuparu sau Adi Popescu, unii mai tineri de Mircea Cârloganu (pe care l-am avut și eu sensei la un moment dat, când era preda Ashihara).

Moga spune că a fost printre primii karatiști români.

„Karatele nu existau când am început noi. Asta era prin 1972-73. Era Doru Negrea care a găsit niște cărți, le-a tradus și a zis hai să facem și noi karate. Eram 8-9 inși care făceam karate la sala de sport a liceului unde era taică-su director, prin zona străzii de Mijloc, acolo și ne dădea voie să ne antrenăm.”

După câțiva ani, Negrea, care tot primea cărți din străinătate și la mai traducea pentru colegi intră în contact cu Ilija Iorga, un alt pionier al karate-ului prin Europa de Est. (În unele biografii e prezentat ca un nepot al lui Nicolae Iorga). Cert e că Ilija Iorga l-a chemat în Iugoslavia și l-a antrenat cât să primească centura albastră.

„Centura albastră era ceva pe vremea aia, e echivalentul a câțiva dani acum, ceva greu de obținut”.

Revenit în țară a continuat antrenamentele cu băieții, dar nu pentru mult timp pentru că a murit într-un accident. Moga spune că el i-a adus pe vechii colegi din grup la primul club cât de cât oficial. „Eram instructor la Casa de Cultură a Studenților și am adus grupul ăla vechi al lui. Acolo au fost și Dan Stuparu, Adi Popescu, Simion Tudorel”. Cârloganu a venit mai târziu. „Bine Cârloganu era, este, unul dintre cei mai buni”.

În perioada aia au avut și primele contacte internaționale și au fost invitați la un turneu în Bratislava. Excursia a fost plină de incidente amuzante. În primul rând pe delegația lor scria „București”. „Le-am explicat că noi nu suntem din București, ci din Brașov. Păi cum, Brașovul e capitala României? Nu, e doar un oraș. Atunci sunteți cei mai buni din țară?”. Râde. „Nu domnule, suntem singurii din țară”. O altă problemă a fost cu centurile, că fiind semi-oficiali, nu aveau centuri deloc. „Ne-au zis, păi nu puteți intra în meciuri, că nu știm ce sunteți, nu putem să punem unul cu centura neagră pe un amator”. Așa că au fost testați un pic și aparent erau suficient de buni cât să primească centuri negre provizorii, cât să participe la turneu. Apoi și le-au luat și pe bune.

Moga insistă pe aspectul ăsta, că brașovenii au fost practic primii români karatiști din țară. „Mai erau câțiva care au făcut karate în Timișoara sau Iași, dar erau studenți străini sau nu era ceva organizat. După mine au preluat școala Dan Stuparu și Adi Popescu. Dar, oricum, prin 1979 s-a interzis de tot karatele în România”.

L-am întrebat dacă avea cumva legătură cu faptul că era o organizație care se antrena pentru bătaie și comuniștii nu prea vedeau cu ochi buni asta. Zice că nu e ceva specific. „Tot în perioada aia i-au desființat și pe ăia care făceau Yoga, mai degrabă era ceva cu influența străină”.

Evident, am pus întrebarea care contează cu adevărat și care, din ce am citit prin presă, nu i-a pus-o nimeni: „Puteați face șpagatul pe două scaune?”. A zâmbit îngăduitor explicând că da și nici măcar nu e mare lucru. Adevărata ispravă de care e mândru e alta. „Cel mai deosebit moment e când m-am urcat pe o stâncă pe Tâmpa, am stat în mâini, un pic cabrat așa, că dacă picam, cădeam jos vreo 200 de metri. Am poza și acum, sunt mândru de ea”.

După ce a fost desființat clubul s-a reîntors la cascadorie, ca o scuză să mai facă diverse acrobații și să-și descarce energiile. Dar cu cascadoria e o poveste și mai veche.

Momente complicate din cascadoria română

„Realitatea e că am început înainte de ’70. Când am terminat liceul am făcut gimnastică, aici la Brașov, am fost coleg cu Sobi Csech, cu Viorel Ivănică, în fine, toată trupa, făceam aici, la liceul maghiar. Am dat atestatul de acrobat la Circul de Stat, am intrat la facultate la ICEF, dar m-am accidentat, așa că până la urmă am terminat biologia”.

Primul film la care a participat a fost Columna. „Nu era termenul de cascador, adică, ne ziceam noi cascadori, dar termenul ăsta a apărut recent, de vreo 10-15 ani, nu exista în nomeclator”. Păi și atunci cum s-a făcut toată asta? „Dom’le, când a venit Alexandru Maldea a zis că ne trebuie niște oameni solizi, bărboși, să știe să călărească și să se bată cu sabia, am ales câțiva, am făcut selecție. Când au început filmările i-a luat altcineva locul, dar noi am rămas”.

Chestia asta cu „cascadoria” care era într-o zonă gri a dat naștere la niște situații interesante. „Au fost cazuri în care eram și pe genericul filmului, dar în actele contabile nu apăream cu contract, deci practic nu aveam dovezi”, spune Moga. Se referă la filmul Aripi de Zăpadă (seria Cireșarii) unde apare într-adevăr în distribuție, el spune că era soțul personajului interpretat de Rodica Popescu-Bitănescu.

„Acuma cei de la București (asociația cascadorilor de acolo – n. mea.) se luptă să rezolve ceva, dar realitatea e cu totul alta, nu se mai fac cascade, totul e acum pe fond verde, pe frânghii, actorul poate să facă aproaep totul. Atât de simplu e pe calculator încât nu mai merită să angajezi cascadori, nu prea mai e nevoie”.

Dar, în afara filmului, făceau tot felul de demonstrații și evenenimente, cum era ăla de care povesteam la început, de pe fostul Municipal. Moga spune că a făcut muncă de pionerat și în domeniul ăsta. „Prima răsturnare de mașină nu aveam nici chingi, eram legați cu frânghii, de polistiren, cu costume de burete. Răsturnarea de mașină am făcut-o pe o mașină fără motor, împinsă de la spate pe altă mașina, o controlai doar din volan, atât. Niște lucruri primitive pe care le-am experimentat pe pielea noastră (…) am sărit pe cutii de cartoane, pe pungi de nailon, pe plan înclinat, pe pernă de aer, că am avut o colaborare și cu pompierii”.

Discuția o purtăm la o terasă în Piața Sfatului, într-una din ultimele zile însorite din anul ăsta. Îmi arată clădirea din spatele meu. „Am sărit și de pe asta, cât sunt…, cam 20-25 de metri”. Dar cascadoriile interesante sunt altele. La evenimentul de pe Municipal au făcut o trăznaie.

„Am făcut un trepied pe care stătea un om, ideea era să venim cu mașina să lovim ăla, și omul să sară jos apoi. Dar ne-am gândit să o complicăm un pic, așa că am dat și foc la picioarele trepiedului. Cât a făcut mașina o tură de stadion unul din picioare era aproape ars, eram la limită, dacă întârziam o secundă, omul cădea în flăcări și-l și călcam cu mașina”.

Altă chestie încercată, pe care n-am văzut-o dar el spune că au făcut-o în premieră a fost turnir pe motociclete. „Avem motociclistul care stă în față, conduce pe motocicleta, în spate, în genunchi e unul cu suliță și scut. Noi am pus la suliță un vrâf de caucic, vezi doamne să nu se rănească. Dar nu asta era problema, problema mare e că picai pe asfalt. De-aia n-a prea mers. Dar, din câte știu eu, am fost printre primii care au făcut-o, nu știu s-o mai fi încercat cineva”. E-adevărat, în forma asta încă n-am văzut, ceva similar însă cinefilii pot găsi în Knightriders a lui George Romero. Sau în Indiana Jones and the Last Crusade.

Și totuși i se zice Schei cu „S”

Ca băștinaș am observat în ultimii 10-15 ani o tendință a oamenilor care se cred cultivați să spună „Șchei” la cartierul Schei. Se jură că așa i s-a zis tot timpul și tot fac apel la autoritate când spun de-astea, ba la Iorga, ba la Ion Aurel Pop (care e și el brașovean) ba la profesorul Vasile Oltean. Problema mea e că n-am auzit pe nimeni să-i zică așa, iar ei zic așa pentru că au „citit documente”.
Iar în discuția cu Eugen Moga am observat că vorbește mereu de „Schei” și „scheieni”. Exact cum știu eu că să spune și cum am auzit pe toți spunând până acu vreo 15 ani. L-am întrebat exact, cum și dacă a auzit vreodată pe cineva spunând altfel.

„Părinții mei spuneau Schei, eu spun Schei, toți din Schei spun Schei, toți cu care am vorbit spun Schei. M-am apucat și am căutat în toate cărțile posibile și se scrie și cu S și cu Ș. Dacă a zis profesorul Olteanu că e Șchei, asta a zis profesorul Olteanu. Eu nu țin neapărat să-mi impun părerea, pe toți pe care i-am auzit zic Schei, chiar dacă o perioadă s-a scris cu Ș. Dar, în definitiv, limba e vie”.

Câteva zile mai târziu l-am sunat pe un amic care stă în cartier, e și june, și l-am întrebat cum se zice. Și el a dat-o la mijloc, dar de fiecare dată când se referea la cartier sau locuitori spunea tot cu „s”.

Iar eu mi-am întărit convingerea că trebuie să spun „Schei” și că ăia care spun altfel sunt spioni.

Troițele încă sunt într-un fel de „limbo”

Dar nu asta ar fi cea mai importantă problemă din cartier, de fapt e chiar ultima. Scheiul e celebru pentru troițele sale și am avut surpriza să aflu că abia recent am aflat câte și pe unde sunt.

Moga a început să ia interviuri la oamenii din Schei în urmă cu vreo jumătate de secol. „Am început să adun material acu’ vreo 50 de ani, luam interviuri la oameni care aveau pe atunci 70, 80, chiar și 90 de ani. Ziceam, hai pe el că se duce, nu mai e mult”. Râde. „Eu am 84 acum”. Are mărturii de la oameni care au trăit în urmă cu 100 de ani „nu că am auzit, că mi s-a spus, oameni care chiar au trăit atunci. Toate materialele sunt culese direct de la sursă”.

Așa a reușit să aibă o imagine oarecum coerentă asupra cartierului. De exemplu, mitul care circulă e că în cetate, în Brașov, stăteau doar sașii, ungurii sau grecii în timp ce românii stăteau în afară. „Nu e chiar așa. E-adevărat, majoritatea celor care stăteau între zidurile cetățenii nu erau români. Dar pe de altă parte, în Schei, în sus, erau mori săsești, deci erau sași și acolo. Și erau și multe căsătorii mixte”.

Românii din Schei, cel puțin ăia mai înstăriți, erau și ei comercianți sau implicați în alte afaceri. „Când făceau câte o afacere bună construiau o troiță. Unele erau făcute în nișa casei, altele la intersecție de drumuri, luminate noaptea ca să vezi pe unde umbli când nu era lumină electrică, altele erau troițele junilor, care erau un pic mai bine întreținute. Nu erau exclusiv ceva religios”. Partea interesantă e când s-a apucat să le inventarieze, să afle câte sunt. „M-am apucat să văd câte troițe sunt, uitându-mă prin documente sau pe teren, am ajuns la peste 100. N-are cum să fie atâtea m-am gândit, așa că le-am luat din nou la rând. Fiecare troiță are 2-3 denumiri, în funcție de cine a ridicat-o, unde se găsește, dacă e a junilor sau pe ce stradă e. A trebuit să fac identificare să văd câte sunt. Și așa am ajuns la vre 60 de troițe”. Informațiile astea au stat la baza primei cărți despre troițele din Scheiul Brașovului, care, relativ, a apărut recent, prin anii 2000.

Deși tehnic sunt monumente de patrimoniu, până recent nu aveam un inventar. Și, din ce-mi spune acum, nici măcar statutul lor legal nu foarte clar: ale cui sunt din punct de vedere juridic.

Plus avem unele troițe care apar prin documente și mărturii, dar nu mai există fizic. Unele au dispărut, altele s-au dărâmat.

„E, de exemplu, Crucea lui Vasile Pădure. Aceast cruce era trecută ca fiind în grădina Catriniței, era pierdută și nu se mai știe nimic de ea. În realitate am găsit-o și era ruptă în două bucăți, o bucată era într-o curte, alta în altă curte, eu am pozat-o și am refăcut-o grafic, am pus-o în carte, dar în realitate nu mai există. De aceea, o parte din cele care apar în carte nu mai există acum”.

Acum troițele sunt luate într-o oarecare evidență, dar cam atât. Desigur, sunt proiecte „pe fonduri europene” pe subiect, dar sunt mai mult teoretice decât practice.

„Dacă întreb acum «Crucea lui Bernea» a cui e, nimeni nu știe, nu știe nici unde, trece pe lângă ea de 20 de ori și n-o vede, că e ascunsă”.

Controversatul „Căpitan Ilie Birt”

Ilie Birt e un erou local din cartier și are vreo câteva troițe. În timp, acesta s-a transformat din erou, în contrabandist, în patriot, în funcție de ce istoric citești. Dacă citești ce scrie Vasile Oltean, omul era un erou, un patriot, un poliglot și multe altele. Din păcate, exista o lecție străveche în presa locală, care s-a uitat, și anume să nu dai crezare la orice zice nea Vasile Oltean că omul le cam fabulează, ca să facă povestea mai frumoasă. O istorie biografie cât de cât realistă a personajului o găsim la istoricul George Damian, care are avantajul că e singurul care știe și germana veche și a studiat documentele direct. Pe scurt, era cam amândouă, și erou și un cam antagonist cu autoritățile, fiind anchetat de vreo câteva ori. În funcție de gradul de oikofobie al fiecăruia e mai bandit sau mai erou.

Eugen Moga are o versiune moderată asupra lui Ilie Birt, realistă, care seamănă cumva cu interpretarea lui Damian.

„Se vorbește că era traficant. El avea vie, aducea vin și când venea cu el acasă trebuia să plătească dări și la intrare și la ieșire. Asta îl enerva un pic, așa că a găsit o metodă să aducă fără să treacă prin vamă. Asta ar fi partea de contrabandă. El era un tip mai aprig așa și intra în conflict cu autoritățile. Dar avea un fel de spate, avea o trupă de juni, a fost la o bătălie și a venit cu 33 de turci luați prizonieri, era bine văzut, avea oarecum spate ca să zic așa. Pe de altă parte era și implicat în comunitate, dădea bani la biserică, dădea bani la prima școală românească”.

Că veni vorba de cât de aprigi erau scheienii, am profitat de moment să-l întreb dacă sunt reale legendele alea cu bătăile între moldoveni și scheieni, de cântecul ăla cu „gașca-n centru când coboară / felinarele se sting / dregătorii trag obloanele / iar gagicile o întind”. Mi-a confirmat că da, a și povestit niște faze, dar nu intrăm în detalii. Amănuntul care mă distrează pe mine e că melodia pe care se cântă versurile alea e un fel de imn al moldovenilor din Galați.

Să vedem Scheiul prin ochii lui Eugen Moga

De câțiva ani Eugen Moga e un fel de ghid neoficial al Scheiului. Efectiv dacă vrei să afli despre cartier poți să mergi cu el prin cartier să-ți povestească despre toate amănuntele ce nu apar frecvent prin articolele din ziare.

„Uite, de exemplu, o chestie care nu o auzi prea des, crucile alea în care litera e în relief sunt mai vechi, în timp ce ălea cu litera săpată sunt mai noi. Inițial erau toate așa, apoi lumea a început să se grăbească, nu stăteai două luni să sapi într-o piatră să scoți o literă afară…”. Face excursiile gratuit, că oricum se plimbă pe-acolo, dar a avut și contracte de ghid.

„Acum o lună am avut 69 de oameni într-un traseu, e greu, trebuie să vorbești mult, să le spui la fiecare ce și cum, apoi traseul se întinde foarte mult, unii merg mai repede, alții mai încet, trebuie să stai după toți. Cam patru ore am făcut traseul ăsta, de la Crucea Muncitorului la Fântânița Popii, drumul era și un pic stricat, nu toată lumea venise special încălțată pentru traseul ăla, trebuia să te cațeri un pic. Dar am reușit, am ajuns cu toată lumea întreagă și foarte fericiți.”

Majoritatea celor care vin la tururile sale sunt brașoveni care descoperă chestii inedite despre orașul în care trăiesc. „I-am dus pe câțiva pe niște străzi mai puțin cunoscut și mi-au zis «nici nu știu în ce oraș sunt, parcă m-am rătăcit». Vreau să le arăt și altceva în afară de Biserica Neagră, Piața Sfatului și trei biserici care sunt arhicunoscute. Desigur, sunt locuri de văzut, locuri interesante, dar nu-s numai alea”.

Pe lângă toate astea mai scoate și o revistă „Între Chetri” care a ajuns deja la peste 100 de numere, pe care n-o vinde, o dă la prieteni. „Dacă aș vinde-o ar trebui să angajez o contabilă, să fac o firmă, m-ar costa și mai mult doar s-o fac. Așa că mai bine o dau așa”. Păi, și-atunci, de ce o face? „Sincer, fac lucrurile astea din pur egoism, le fac pentru mine. Am făcut-o să-mi fac mie o bucurie”, povestește candid Moga.

O ultimă cascadorie

Am mai vorbit multe. Mi-a povestit cum a indentificat toate morile din Schei, erau vreo 26, și cu ce se ocupa fiecare. Unele pentru grâne, altele pentru ulei, altele pentru sulinare. Așa am aflat și ce e ăla un „sulinar” practic o țeavă de lemn, folosită pe atunci pentru aducțiuni de apă. E pasionat în continuare de istoria locului și descoperă lucruri noi de fiecare dată. „Circula o poveste cum a existat o fântână arteziană în fața liceului Șaguna și apoi a fost mutată în fața Casei Armatei, aia cu nimfe dezbrăcate și de-aia a fost mutată. Care nu erau chiar dezbrăcate de fapt. În realitate am descoperit că au fost două fântâni, făcute de Kertsch, când a făcut și apeductul, una la Șaguna, alta pe promenadă acolo, unde e acum Casa Armatei. Aia din față de la Șaguna a dispărut pur și simplu. Și nici asta care e acum nu e chiar cea originală”.

Și pentru cercetare e încă „oldschool” că tehnologiile noi nu sunt foarte de încredere. „Îți dau un exemplu, pe Valea Rece, prin 1400-1500 era o fabrică de praf de pușcă, i se zice Valea Pulberăriei atunci. Am citit undeva într-un document vechi asta, am notat-o și am uitat să trec sursa. Și n-am mai știu, așa că a am apelat la inteligența artificială să văd ce spune și mi-a zis că scrie în Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung. Am citit-o de trei ori, n-am găsit. Nu te poți baza pe asta”.

În prezent însă are un eveniment mult mai important de pregătit. Vrea să facă ultima reuniune a Asociației Cascadorilor Brașoveni. Cu o expoziție, cu fotografii de epocă, să adune pe toți cei care au rămas. „O să fie aia de adio, după asta desființez asociația. Cei de la București insistă să o mai păstrez, n-are rost, nu se mai caută și mulți suntem bătrâni. Dar măcar să rămână o memorie frumoasă”.