Am văzut la un moment dat un video pe internet cu o balerină care stătea pe vârful picioarelor pe o sticlă de șampanie. Știi cum, în zilele astea nu mai poți să crezi nimic, poate era ceva făcut cu AI. Așa că am întrebat-o pe Luna Muramatsu de la Opera Brașov dacă așa ceva e posibil.
Cred că filmul e, probabil, real. Există balerine care pot sta chiar pe umărul unui bărbat și se pot echilibra în poziții incredibile. Dar, sincer, arată extrem de periculos, așa că nu e ceva ce aș vrea să încerc eu însămi.
Luna este balerină japoneză, solistă a Operei Brașov din 2023. A început baletul la trei ani, în Japonia. La 17 ani a plecat la Școala de Balet din Tallinn, unde a studiat tehnica Vaganova, apoi a dansat trei ani la Teatrul Național de Operă și Balet Oleg Danovski din Constanța. La Brașov a fost, printre altele, Marguerite Gautier în Dama cu camelii, Paquita, Kitri și, în stagiunea recentă, Carmen. În afara scenei e discretă. Mai jos vorbim despre oraș, mâncare, oboseală și ce îi lipsește din Japonia.
Voiam să aflu cum i se pare Fuji ăsta mic al nostru, Tâmpa, și am aflat că-i place foarte mult natura din jurul Brașovului. Sunt câteva interviuri cu ea pe internet, în care vorbește de carieră, traiectoria artistică și încă ceva, n-am fost atent.
Mi-a atras atenția o chestie – în condițiile în care balerinele sunt ca niște fluturași – referitoare la dietă. Mănâncă o dată pe zi, dar nu are un regim special. Zic, ce înseamnă asta, ce mănânci când nu se uită nimeni și n-ai vreo repetiție sau un spectacol diseară? Râde:
Cu siguranță șaorma. Mai ales pe aia foarte unsuroasă, încâlcită, pe care probabil n-ar trebui s-o mănânc înainte de un spectacol. E ceva în a mânca o șaorma uriașă când nimeni nu te vede — un pic vinovat, dar incredibil de satisfăcător. După toată disciplina din balet, uneori vreau pur și simplu să uit de ea și să mă bucur de mâncare.
Cum ar spune băieții „one of us, one of us!”. Și am insistat pe partea asta cu mâncarea, având în vedere că, no, vine dintr-o cultură diferită. Cam ce mâncare de-a noastră îi place?
Iubesc mâncarea românească de casă. Preferata mea e, probabil, sarmalele, mai ales când sunt făcute acasă și gătite încet. Iubesc foarte mult și ciorba de burtă. Cred că bucătăria românească de acasă are un sentiment atât de cald și de alintător. Pentru mine, mâncarea e și unul dintre cele mai bune feluri de a experimenta și de a înțelege o cultură.
Suntem, oarecum, culturi diferite
Japonezii au o politețe dusă uneori până la exces. Românii sunt mai prietenoși, „mai calzi” spunem noi, și eram curios cum se intersectează astea. Luna a fost surprinsă inițial de stilul românesc.
În Japonia, încercăm adesea să nu-i deranjăm pe ceilalți, așa că putem fi destul de rezervați. În România, oamenii sunt mai direcți și mai deschiși și uneori pun întrebări foarte personale pentru că sunt cu adevărat interesați de tine. La început, m-a surprins. Dar am învățat să apreciez. Ambele culturi prețuiesc, de fapt, respectul și bunătatea, doar că în feluri foarte diferite.
Imaginea față de România s-a adaptat în timp. Inițial credea că e o țară mai „tradițională”. „Înainte să vin în România, nu prea știam la ce să mă aștept. Cred că mi-o imaginam ca pe o țară foarte diferită și, poate, mai tradițională. Dar după ce am trăit aici, am înțeles că România e mult mai modernă și mai diversă decât mă așteptam. Și, desigur, oamenii sunt mult mai calzi decât îmi imaginam”. Și, no, din fiecare țară prin care a trecut a învățat câte ceva. „Japonia mi-a dat disciplină și un simț puternic al responsabilității. Estonia m-a învățat independența, pentru că trăiam pentru prima dată în străinătate. Constanța m-a învățat cum să mă adaptez și să lucrez profesionist într-un mediu străin. Iar Brașovul m-a învățat să mă gândesc mai mult la viața din afara baletului. Cred că toate versiunile astea ale mele sunt încă parte din mine”.
Partea asta cu „viața în afara baletului” mi s-a părut interesantă. O să ajungem și la balet, mai încolo. Cum e Brașovul, cum miroase, cum se simte?
Când trec prin piața de lângă mine, simt mirosul de legume proaspete și de brânză. Îl văd și pe același vânzător de fructe și legume în fiecare dimineață și ne salutăm mereu cu „Bună dimineața”. E un lucru atât de mic și de obișnuit, dar cred că atunci simt cu adevărat că locuiesc aici.
Încă e impresionată de „lucrurile mici, cum ar fi oamenii care stau afară și beau cafea, bătrânii care stau de vorbă pe stradă sau, pur și simplu, atmosfera orașului. După ce am trăit aici câțiva ani, lucrurile astea au devenit foarte normale pentru mine, dar tot îmi amintesc că trăiesc în România”. Primele cuvinte pe care le-a învățat în română sunt „bună” și „mulțumesc”.
Îmi place să mă plimb prin Brașov fără o destinație anume. După câțiva ani aici, până și străzile obișnuite pot deveni familiare și liniștitoare. Cred că atunci începe un oraș să se simtă ca acasă.
Dacă un prieten din Japonia ar veni aici, mai degrabă ar merge cu el/ea prin pădurile din jur. „I-aș duce cu siguranță undeva în natură. Cred că unul dintre cele mai bune lucruri la Brașov e că te poți bucura de munți și de oraș în același timp. I-aș duce și să guste mâncare românească și le-aș arăta cum arată, de fapt, viața mea obișnuită aici”.
Există ceva diferit în viața de aici, față de Japonia. Depinde cam în ce cartier stai, dar la ei e aproape universal un „convenience store”, un fel de chioșc mai mare în care găsești de toate și e aproape de tine. Pe la noi e rar. Urbanizat excesiv, Brașovul a pierdut asta, dar nu e singurul oraș în situația asta, Bucureștiul e rege la capitolul exterminare magazine de proximitate. „Uneori îmi e brusc dor să pot intra oricând într-un convenience store și să găsesc aproape orice am nevoie. E un lucru atât de mic, dar nu-ți dai seama cât de convenabil e până când ești departe de Japonia”.
Altfel, anotimpul care a surprins-o aici e iarna. Cred că are cumva legătură cu munții din jur și cu împodobirea orașului de sărbători.
Iarna m-a surprins cel mai tare. Venind din Japonia, eram obișnuită cu iarna, dar Brașovul are o atmosferă cu totul diferită, mai ales cu munții și zăpada. Iubesc și toamna aici, pentru că totul în jurul orașului e atât de colorat.
Până una-alta, orașul a avut un impact pozitiv. „Când eram mai tânără, credeam că a munci mai mult și a te antrena mai mult e întotdeauna răspunsul. Viața în Brașov m-a învățat că odihna e și ea parte din a fi dansator. Există o viață în afara teatrului și cred că tocmai echilibrul ăsta mă face, de fapt, o artistă mai bună”.
Iubesc zonele din jurul munților, pentru că sunt atât de aproape de oraș. Unul dintre lucrurile pe care le apreciez cel mai mult la Brașov e că pot avea o viață de oraș, dar pot și să scap în natură foarte repede.
Balet local
Mă gândeam dacă se uită la oameni la fel cum se uită dansatorii, să bănuiască ce mișcări ar putea face. Mi-a confirmat asta: „Da, absolut. Ca dansatoare, observ postura oamenilor, felul în care merg, cum își folosesc mâinile, totul. Uneori îmi imaginez ce fel de oameni sunt doar după felul în care se mișcă. Cred că dansatorii nu se opresc niciodată din a privi mișcarea”. Dacă te iei după alte interviuri (și am văzut unul de-ăla) pare tăcută și timidă. Zice că nu e chiar așa:
Cred că sunt destul de vorbăreață cu oamenii cu care mă simt în largul meu. Dar îmi place foarte mult și tăcerea. Baletul m-a învățat că nu totul trebuie explicat în cuvinte. Uneori poți înțelege pe cineva prin expresie, prin mișcare sau pur și simplu stând împreună.
Știe că lumea are niște așteptări având în vedere că e japoneză. „Poate că oamenii se așteaptă ca japonezii să fie foarte tăcuți și serioși. Pot fi disciplinată și serioasă când lucrez, dar în afara teatrului sunt, de fapt, destul de jucăușă și îmi place să glumesc”.
Altfel, viața la balet e grea, presupune o muncă similară uneia pe care o face un atlet de performanță. „Baletul poate părea fără efort pe scenă, dar realitatea e foarte fizică. După o săptămână lungă, picioarele, picioarele de la genunchi în jos și spatele pot fi extrem de obosite. Uneori până și mersul normal se simte ca o muncă. Petrecem atât de mult timp antrenându-ne corpul să arate ușor, dar în spatele ușurinței ăsteia stau forță, durere și disciplină”.
Când publicul aplaudă e un amestec din toate. „Există ușurare, pentru că spectacolul s-a terminat, dar mai ales există recunoștință. Când aud aplauzele, simt că publicul a primit ceva din ceea ce am dat pe scenă. E unul dintre cele mai speciale sentimente pentru un dansator”.
Am întrebat-o ce rol ar vrea să interpreteze pe viitor.
Unul dintre cele mai mari vise ale mele e să dansez Odile. E un rol atât de pretențios tehnic și emoțional și mi-ar plăcea să mă pun la încercare cu el.
Odile e lebăda neagră din Lacul Lebedelor al lui Ceaikovski. De obicei rolul e interpretat de aceeași balerină care joacă și pe Odette, lebăda albă, dar Odile cere mai multă virtuozitate. Implică control, precizie și pericol.
Până atunci, o puteți vedea în „Pescuitorii de perle”, spectacolul ăsta de mai jos. Sau, dacă mergeți la Opera Brașov anul ăsta, în altele.
Lasă un răspuns